Plafonarea dobânzilor percepute de la consumatori de instituțiile financiare nebancare și de entitățile care desfășoară activitatea de recuperare de creanțe

Legea nr. 243/2024 privind protecția consumatorilor cu privire la costul total al creditării și la cesiunea de creanțe a fost promulgată de Președintele României și publicată în Monitorul Oficial încă din vara anului curent, respectiv în M.O.nr. 807/13.08.2024, însă intrarea sa în vigoare s-a produs la 90 de zile de data publicării, în data de 11.11.2024.

Actul normativ prezintă un interes sporit pentru consumatori, oferind acestora instrumente de protecție suplimentare în raporturile cu instituțiile financiare nebancare și cu entitățile recuperatoare de creanțe, cu precădere împotriva dobânzilor excesive.

Domeniul de interes abordat este reprezentat atât de creditele de consum cât și de creditele ipotecare, cu privire la care, dobânda anuală efectivă va fi limitată la cel mult 8 puncte procentuale (pentru prima categorie), respectiv 27 de puncte procentuale (pentru cea de-a doua categorie), peste dobânda la facilitatea de creditare practicată de Banca Națională a României pe piața financiar-bancară internă.

Normele amintite, enunțate de art. 5 din Legea nr.243/2024 instituie o regulă generală, care comportă și anumite derogări, în sensul că pentru creditele în valoare maximă de 5.000 lei, costul total al creditării nu poate depăși 1% pe zi, pentru cele cu o valoare cuprinsă între 5.001 lei și 10.000 lei - 0,8% pe zi, respectiv pentru cele cu valoare cuprinsă între 10.001 lei și 25.000 lei -  0,6% pe zi, în toate cazurile, valoarea totală plătibilă de către consumator neputând depăși dublul valorii totale a creditului.

În ipoteza în care plafoanele mai sus citate sunt depășite, consumatorul are posibilitatea solicitării creditorului revizuirea contractului, care va transmite în scris, în termen de maximum 30 de zile de la primirea solicitării, o propunere de revizuire a acestuia.

Această propunere poate conține o serie de soluții, precum reducerea sau ștergerea parțială a unor obligații ale consumatorului, reeșalonarea sau refinanțarea acestora, mergând până la darea în plată a imobilului cu care a fost garantat creditul (în cazul creditelor ce intră sub incidența Legii nr. 77/2016).

În situația în care creditorul refuză explicit să dea curs solicitării debitorului sau în caz de întârziere cu mai mult de 45 de zile a răspunsului la aceasta, debitorul va putea solicita instanței competente adaptarea judiciară a contractului.

De la data depunerii la instanța de judecată a cererii de adaptare a contractului, efectele acestuia asupra consumatorului vor fi suspendate, doar dacă depășirea plafoanelor mai sus citate, prevăzute la art. 4-6 din lege, este constatată printr-o decizie a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului.

În lumina acestor considerente, nu putem trece cu vederea faptul că Legea nr. 243/2024 privind protecția consumatorilor cu privire la costul total al creditării și la cesiunea de creanțe reglementează un instrument suplimentar de adaptare/reechilibrare a convențiilor de credit, alături de cel deja consacrat, instituit de Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile.

Însă spre deosebire de cea din urmă, procedura legiferată de Legea nr. 243/2024 va determina suspendarea efectelor convențiilor de credit de la data formulării cererii judiciare de adaptare a convenției de credit și nu de la data comunicării notificării de adaptare și doar în ipoteza în care depășirea plafoanelor de dobândă va fi constatată printr-o decizie a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului.

În plus, spre deosebire de o adaptare a contractului guvernată de Legea nr.77/2016, care operează atât în raporturile dintre consumatori și instituțiile de credit dar și dintre consumatori și instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor, o eventuală adaptare a contractului realizată sub imperiul Legii nr. 243/2024 va opera exclusiv în raporturile dintre consumatori și instituțiile financiare nebancare/entitățile recuperatoare de creanțe.

Din perspectiva aplicării în timp a Legii nr. 243/2024, menționăm și că art. 10 al acesteia statuează că actul normativ va produce efecte asupra contractelor în derulare, respectiv a celor active la data intrării în vigoare a legii, aflate în maturitate și pentru care întârzierile la plată sunt de cel mult 60 de zile. 

Suplimentar, notăm și că pentru contractele aflate în derulare, plafoanele de dobândă prevăzute de art. 4 - 6  din Legea nr. 243/2024,  se vor aplica exclusiv la valoarea principalului rămas de rambursat la data formulării solicitării de adaptare.

Sintetizând cele analizate, observăm că mecanismul de adaptare a convențiilor de credit instituit de  Legea nr. 243/2024 urmărește finalitatea deja consacrată și de Legea nr. 77/2016, respectiv aceea a restabilirii echilibrului contractual între părțile contractuale, atunci când acesta a fost afectat. 

În ipoteza reglementată de actul normativ analizat, dezechilibrul contractual ce se impune a fi remediat este determinat de perceperea sau pretinderea de către instituțiile financiare nebancare sau de către entitățile recuperatoare de creanțe a unor dobânzi extrem de ridicate, cu consecința împovărării excesive a consumatorului și chiar a ruinării acestuia.

Așadar, în gestionarea raporturilor cu entitățile mai sus menționate, debitorii titulari ai unor convenții de credit care se confruntă cu dobânzi de un cuantum excesiv, pot avea în vedere și procedura reglementată de Legea nr. 243/2024 în vederea realizării unei adaptări contractuale.

Cum se calculează numărul punctelor de stabilitate prevăzute de noua lege a pensiilor

Printre numeroasele modificări aduse de Legea nr.360/2023 privind sistemul public de pensii se regăsește și introducerea unui nou principiu care să guverneze domeniul menționat, respectiv principiul stabilității, potrivit căruia pentru stagiul de cotizare contributiv realizat pentru o perioadă mai mare de 25 de ani se acordă un număr suplimentar de puncte.

Acest aspect a fost prezentat ca fiind marele avantaj al noii legi a pensiilor, urmărindu-se, pe bună dreptate, recompensarea celor care au cotizat la bugetul de asigurări sociale o perioadă îndelungată de timp.

Concret, dispozițiile art. 85 (3) din Legea nr. 360/2023 stabilesc:

"Pentru stagiul de cotizare contributiv realizat peste 25 de ani contributivi se acordă un număr de puncte de stabilitate astfel:

a) 0,50 puncte pentru fiecare an realizat peste 25 de ani;

b) 0,75 puncte pentru fiecare an realizat peste 30 de ani;

c) un punct pentru fiecare an realizat peste 35 ani."

Reținem și că stagiul de cotizare (contributiv) ce va fi avut în vedere la acordarea punctelor de stabilitate va trebui realizat în sistemul public de pensii, nefiind luate în considerație perioadele în care se cumulează pensia din sistemul public sau pensia de serviciu cu veniturile asigurate conform legii.

O mare atenție trebuie acordată formulării de stagiu contributiv, noțiune introdusă pentru prima oară de Legea nr. 360/2023 și care a fost definită ca "perioada de timp pentru care s-au datorat contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii, precum și cea pentru care asigurații cu contract de asigurare socială au datorat și plătit contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii."

Aceasta deoarece, formularea de stagiu contributiv este deseori confundată de justițiabili cu cea generală de stagiu de cotizare, care se referă la "perioada de timp constituită din stagiul de cotizare contributiv, precum și perioadele asimilate și perioadele necontributive recunoscute ca stagii de cotizare, conform legii."

Așadar, indiferent de durata stagiului total de cotizare, din perspectiva existenței dreptului la puncte de stabilitate, prezintă interes doar stagiul de cotizare contributiv, care trebuie să fie de peste 25 de ani.

În ceea ce privește modalitatea efectivă de calcul al numărului de puncte de stabilitate, dispozițiile Legii nr. 360/2023 se completează și cu cele ale art. 53 din Anexa la H.G. nr. 181/2024 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 360/2023 care instituie următoarele reguli:

„(1) Numărul de puncte de stabilitate se acordă pentru stagiul de cotizare contributiv de peste 25 de ani contributivi realizați în sistemul public.

(2) Numărul de puncte de stabilitate se acordă și pentru fracțiuni de an astfel:

a) 0,50 puncte pentru fiecare an realizat peste 25 de ani până la 30 de ani inclusiv, 0,04167 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00139 puncte pentru fiecare zi;

b) 0,75 puncte pentru fiecare an realizat peste 30 de ani până la 35 de ani inclusiv, 0,06250 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00208 puncte pentru fiecare zi;

c) un punct pentru fiecare an realizat peste 35 de ani, 0,08333 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00278 puncte pentru fiecare zi.”

Văzând textele de lege mai sus enunțate, constatăm că, la stabilirea numărului punctelor de stabilitate, într-o primă etapă, se va verifica durata stagiului contributiv menționat în decizia de recalculare a pensiei.

În ipoteza în care acesta depășește 25 de ani, perioadele care exced acestui prag vor fi înmulțite cu numărul de puncte aplicabile în funcție de durata totală a stagiului contributiv, conform regulilor de mai sus.

Rezultatul obținut reprezintă numărul punctelor de stabilitate la care este îndreptățită persoana în speță și care se va adăuga la numărul punctelor de pensie stabilite prin decizia de recalculare.

Acestea fiind zise, constatăm că modalitatea de calcul al numărului de puncte de stabilitate prevăzută de Legea nr. 360/2023 reprezintă o operațiune aritmetică extrem de simplă, aflată la îndemâna oricărei persoane înscrisă la pensie pentru limită de vârstă.

În contextul în care, urmare a inițierii activității de recalculare a pensiilor, se observă că un număr covârșitor de decizii de recalculare stabilesc greșit numărul de puncte de stabilitate care li se cuvin titularilor, efectuarea de verificări în acest sens constituie un demers imperativ.

Un alt fel de ordin de protecție

De-a lungul activității desfășurate, o situație frecventă cu care ne-am confruntat a fost aceea în care o persoană agresată ne-a solicitat obținerea unui ordin de protecție împotriva agresorului său.

Până recent, conform dispozițiilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, instituția ordinului de protecție a vizat o sferă limitată de acte de violență, respectiv cele de violență domestică și o categorie restrânsă de persoane, și anume, membrii aceleiași familii. 

Așadar, în ipoeza în care victima a fost supusă unor acte de violență săvârșite asupra sa de un membru al familiei astfel cum este definit de Legea nr. 217/2003, aceasta avea la îndemână posibilitatea solicitării unui ordin de protecție, în procedura prevăzută de actul normativ menționat.

Deși reglementarea citată a fost mai mult decât binevenită, datorită aplicabilității sale restrânse, aceasta a lăsat nerezolvat un număr foarte mare de cazuri de violență, respectiv acelea care nu sunt de natură domestică și care nu intervin între membrii de familie.

Concret, chiar și prin prisma mecanismului reglementat de Legea nr. 217/2003, o cerere de emitere a unui ordin de protecție care are la origine săvârșirea unui act de violență, neâncadrat ca fiind de natură domestică, urma a fi respinsă ca formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. 

Văzând amploarea actelor de violență de orice natură semnalate la nivel social și necesitatea instituirii unor mecanisme de combatere a acestora dincolo de sfera celor caracteristice dreptului penal, prin Legea nr. 26/2024 publicată în Monitorul Oficial nr. 172/04.03.2024, legiuitorul a procedat la instituirea unui ordin de protecție care să se aplice tuturor actelor de violență, indiferent de raporturile victimă - agresor.

Conform actului normativ menționat, cerința principală a cărei îndeplinire condiționează emiterea ordinului de protecție este ca viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea victimei să fie puse în pericol prin actele de violență săvârșite asupra sa de agresor, finalitatea procedurii fiind chiar înlăturarea acestei stări de pericol.

Analizând conținutul procedurii reglementate de Legea nr. 26/2024, constatăm că acesta este structurat urmând aceeași tipologie regăsită și în Legea nr.217/2003, prin enumerarea cazurilor de violență, prin definirea și caracterizarea ordinului de protecție provizoriu, respectiv a ordinului de protecție pronunțat de instanța de judecată.

Pentru mai multe detalii, textul de lege poate fi consultat mai jos

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/279559 

Minusurile și plusurile reglementării conceptului de înstrăinare părintească instituit prin Legea nr. 123/2024

În sfera relațiilor de familie, desfacerea căsătoriei sau separarea unui cuplu are efecte considerabile asupra situației copiilor minori, acestea pornind de la cele acceptabile și anticipabile, cum ar fi schimbarea domiciliului copilului, separarea temporară a acestuia de un părinte și mergând până la cazuri în care minorul devine un real instrument prin intermediul căruia unul dintre părinți urmărește îndeplinirea unor acte de manipulare, șantaj, reglare de conturi împotriva celuilalt părinte.

De cele mai multe ori, urmarea iminentă a unei astfel de conduite este reprezentată de crearea unei stări de înstrăinare, îndepărtare, alienare între părinte și copil, cu consecința afectării semnificative sau chiar a compromiterii relației dintre cei doi.

Cum la nivel social, astfel de situații, care contravin evident interesului superior al minorului, nu sunt deloc puține, legiuitorul a urmărit crearea unui cadru juridic care să ofere mijloacele legale pentru a descuraja, combate și sancționa actele de alienare parentală.

Concret, prin Legea nr. 123/2024 [1], care modifică Legea nr. 272/2004 privind protecția drepturilor copilului[2], a fost definită noțiunea de înstrăinare părintească, ca fiind acea "formă a violenței psihologice prin care unul dintre părinți", familia extinsă sau familia substitutivă, "în mod intenționat, urmărit sau asumat și apropriat, generează, acceptă sau folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată față de oricare dintre părinți."

Conform modificărilor aduse de Legea nr. 123/2024 în materia legislației privind protecția drepturilor minorilor, înstrăinarea părintească apare ca un criteriu important în aprecierea interesului superior al minorului iar combaterea apariției acesteia reprezintă o obligație a familiei extinse, dar mai ales a părintelui cu care minorul locuiește.

Pe de altă parte, existența suspiciunii de înstrăinare părintească reclamă intervenția personalului de specialitate din cadrul serviciilor publice de asistență socială și respectiv a direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului prin oferirea de activitate de consiliere acordată minorilor și părinților și prin efectuarea de expertize de specialitate.

Cu referire la exercitarea autorității părintești în mod exclusiv, reținem că prevederile Codului Civil oferă o reglementare lacunară, singurele cazuri când aceasta este posibilă fiind atunci când celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, acesta se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.

Situația a fost abordată mai detaliat de art. 36 (7) din Legea nr. 272/2004, care, încă dintr-o variantă anterioară intervenirii Legii nr. 123/2024, stabilea ipoteze imperative care reclamă exercitarea autorității părintești în mod exclusiv, acestea fiind "alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești."

Ulterior, prin modificările aduse de Legea nr. 123/2024, legiuitorul a reglementat ca motiv întemeiat de exercitare exclusivă a autorității părintești și înstrăinarea părintească, alături de încălcarea gravă sau repetată a autorității părintești a celuilalt părinte sau de oricare altă imposibilitate obiectivă a părinților de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil.

Cu privire la constatarea existenței înstrăinării părintești, singura autoritate competentă și îndreptățită să se pronunțe este instanța de judecată, însă, în cazul unor suspiciuni privind existența unei situații de înstrăinare părintească, orice persoană, și chiar însuși copilul în cauză, poate sesiza direcția generală de asistență socială și protecția copilului pentru a fi luate măsurile legale, angajații instituțiilor și orice persoană care, prin natura profesiei, intră în contact cu copilul având obligația să sesizeze autoritatea respectivă.

Dacă în urma verificării efectuate la domiciliul persoanelor ce au în îngrijire și protecție minorul, reprezentanții direcției de asistență socială constată existența unei stări de înstrăinare părintească (sau altă stare de pericol pentru copil cauzată de abuz sau neglijență), directorul autorității citate va institui măsura plasamentului minorului, sau, atunci când există opoziție, va sesiza la rândul său instanța de judecată solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un asistent maternal ori într-un serviciu de tip rezidențial.

Ordonanța președințială pronunțată în condițiile de mai sus va conduce la solicitarea instituirii măsurii plasamentului cu privire la minor și chiar a decăderii din exercițiul drepturilor părintești.

Constatarea înstrăinării părintești poate fi solicitată instanței de judecată de la domiciliul minorului, pe cale principală sau incidentală în cadrul oricărui litigiu având ca obiect măsuri privitoare la minor, de către unul dintre părinți, de către procuror sau de către direcția generală de asistență socială.

Mai mult decât atât, existența unei stări de înstrăinare părintească creează prezumția relativă că exercitarea autorității părintești de către părintele care înstrăinează, precum și stabilirea locuinței copilului la domiciliul acestui părinte nu sunt în interesul superior al copilului.

Mai multe citiți pe https://www.juridice.ro/748438/minusurile-si-plusurile-reglementarii-conceptului-de-instrainare-parinteasca-instituit-prin-legea-nr-123-2024.html